Ingineru' | 
6 iulie 2008| 
În 1988 Consiliul Europei a adoptat directiva 89/107. Asta este faimoasa directivă despre E-uri. Anul acesta, în decembrie, vom sărbători 20 de ani de la legiferarea unei imense porcării. La presiunea unei industrii alimentare lipsită de scrupule s-a permis utilizarea unor chimicale al căror unic scop este mărirea profitului. S-a permis folosirea peroxiacetonei E-929 (folosită ca exploziv în atentatele de la Londra din 2005), a hexaminei E-239 (pastila care arde, cu care vă incălziţi mâncarea în excursii), sau a colorantilor cancerigeni ca eritrozina E-127.
Iaurtul ţinut pe masă nu se strică nici în 3 zile, crema de brânză cu castraveţi are gust mai pronunţat decât un castravete în sine, apa în care am fiert cremvurştii este roz, brânza topită conţine 25% brânză, sucul de coacăze are 40% suc de mere şi doar 10% suc de coacăze, ceaiul conţine 0,4% extract de ceai… De ce? Doar aşa se poate face profit? Nu cred. Doar aşa se poate face un profit exorbitant? Da. Şi ăsta este scopul: nu un profit care să garanteze funcţionarea firmei, ci un profit enorm care să garanteze eliminarea concurenţilor şi instaurarea monopolului. În curănd vom avea 2-3 firme de produse lactate, de mezeluri, de băuturi, care evident se vor înţelege între ele. Noi vom mânca pastă cu aromă de unt pe pâine instant făcută din celuloză sintetizată.
Dacă mă gândesc că Luis de Funes a protestat împotriva acestui fenomen încă din 1976, îmi vine să-l declar mai mare vizionar decât actor. “L’aile ou la cuisee” văzut cu ochi de copil a fost una din comediile nebune ale unu actor genial. Văzut cu ochi de adult, este un protest genial împotriva unei lumi nebune. Dacă Al Gore a luat un Oscar pentru “Adevărul incomod” , ar merita şi Funes unul. Păcat că nu se dau post mortem.
